” para mi muerte se hicieron las pirámides y no para la muerte del faraón”-”pentru moartea mea s-au făcut şi nu pentru moartea faraonului piramidele” de Nicolae Tzone (traducido al español por Elisabeta Boțan)
Nicolae Tzone |
para mi muerte se hicieron las pirámides y no para la muerte del
faraón
para mi muerte se hicieron y no para la muerte del faraón las
pirámides
y la arena en olas y las tormentas de los desiertos de egipto para mi
muerte
se
hicieron y no para la muerte del faraón
y por mi culpa ha sido encendida la biblioteca de alejandría y no por culpa de los soldados romanos
desconocedores de la
bondad y la tolerancia pero perfectos conocedores del sable
y la inclemente mordedura de víbora no a cleopatra sino a mi me
fue destinada pero mi madre olvidó como tantas veces en el
curso de los milenios dar a luz a término
y quizás por eso me parió niño y
no niña para no saber nunca
el sabor del azufre del veneno
para mi memoria de otro modo
no es un misterio yo mismo
he construido mis pirámides
yo y solo yo he llevado piedra a piedra y he colocado piedra sobre
piedra
hasta la última la de arriba del
todo la de la cúspide del cúspide al lado del cielo
comía una sola vez al día no un águila como quizás merecía sino
alguna
de las piedras la trituraba fino entre los dientes
y la tragaba como un hambriento
hasta la última gota de polvo
porque el agua del nilo era generalmente poquísima no
bebía del agua del nilo sino que bebía
el sudor que fluya en olas desde los omóplatos desde la nuca y las costillas y si
pasaba que la sed fuera muy grande
a menudo bebía mi sangre
pero no del todo
dejaba una parte para sembrar
para la resurrección y la
multiplicación
solo que el faraón era más infame era más astuto hizo lo que hizo
y murió
antes de que yo
podría yo poeta y soldado con temor de dios en mis huesos
dejar que lo despedazasen las hienas
dejar que lo entierre solo en la tumba de arena
para que cualquier ladrón
de tumbas lo vacíe a hurtadillas por la
noche y le robe la corona el sable
la lanza y los diamantes
con cuales conforme a las costumbres
iba a ser
enterrado
nada más acabar la elevación de la primera pirámide nada más acabar
de tallar
la cama de piedra en su hondura nada más
ahuyentar cualquier rastro de humedad
escogiéndola
y alejándola de la sombra más clara justo al poner
el frescor vivo y eterno en el corazón de la
pirámide justo al tirar cualquier
rastro de hongo para siempre en el bochorno de afuera
cuando han sonado las trompetas cuando
retumbaron los tambores cuando se propagó la noticia
que el faraón el que se creía
inmortal acababa de morir
apenas entonces entendí porque mi madre no me parió a mi como faraón de egipto
apenas entonces entendí que mi madre me parió en el mejor tiempo y de este
modo
no morir ni antes de merecerlo
y ni demasiado tarde
cuando la muerte se vuelve una
terrible falta de sentido inútil engaño de dios
que todo lo sabe
y entonces llamé al pueblo egipcio y le
dije poned al faraón muerto
en mi tumba es la mejor tumba concebida
alguna vez de una
mente humana
los sabios de egipto han visitado la madriguera perfecta han
probado la dureza de la piedra de las paredes
de la pirámide dijeron sí aquí todo es sin
muerte y pusieron al faraón
en mi lugar en mi tumba que yo solo he construido
naturalmente
luego empecé todo desde el principio escogí otro lugar en el
desierto he llevado
otras piedras y otras pierdas y
las coloqué una sobre otra hasta arriba al lado del cielo
no sé cuantos años pasaron el colmo es que el trabajo en piedra y en
la arena me mantuvo joven
fuerte
he acabado el nuevo aposento llevé a cabo la grandiosa pirámide
ya podría
morir sin cuidado pero justo
allí desde la hondura de la tierra desde la hondura
del egipto escuché las trompetas sonando
he oído retumbando los tambores
el faraón de egipto me engañó otra vez otra vez era más astuto que
yo
se apresuró a
morir tuvo miedo iba a morir antes que el
para no ser yo enterrado
en la nueva pirámide mucho más hermosa
mucho más fresca que la
de antes
estoy solo con las hojas viejas y muy viejas de papiros desplegadas por
todas partes en la mesa en la cama
en
el suelo en los canapés
escribo poemas en ellos no con alguna herramienta de escribir
sino con las rodillas con el dedo índice
de los dos abrazos con el sexo
vengativo con la punta de la lengua
el papiros es de calidad es flexible no se rompe bajo las
letras como al final la tierra
de cada día cubierta de los
días pasados se rompe rompiendo
a su vez la raíz de la casa
rompiendo el techo de la tumba
sea el
de madera o de hierro de cera o de diamantes
blancos o negros
escribo poemas que tras mínimas correcciones tras mínimos
borrones y añadiduras
los voy a transcribir dentro de mí por
entero dentro de mis intestinos
dentro de mis venas dentro de
todas mis células
poemas que quizás alguna vez los va a leer sólo algún moribundo benevolente poemas
que serán descifrados sólo por los gusanos de tierra siempre
juguetones y alegres
si no estarán muy ocupados los
presuntuosos como suelen estar
justo en los momentos cruciales de la
humanidad
*
yo estoy aquí en el gran breñal invisible bajo la voluminosa agua corriente
dîmbovița
con la fascinación como almohada como
incomoda cabecera duermo y sueño con las vidas de mi
vida
en la ciudadela de viajeros y viajeras
con las faldas de sangre subidas hasta los hombros las sanguijuelas las más sutiles las más esmeradas pasan
por las aguas
las ranas han saltado indecentes con su piel verde sobre las orillas
tras las orejas
las canciones roncas se
asoman como pequeños y rojos hinchazones
como unos sexos de niñas negras
la ciudad se escucha crujiendo del gran breñal subterráneo como las alas de
un gran escarabajo
en
avanzada putrefacción
por el mágico catalejo se ve claramente como los alegres esqueletos
de los mercaderes
de todo rango comparten indiferentes entre ellos las propinas de diferentes
formas y colores
yo no hago nada todo el día me quedo tranquilo veo pacifico
como los versos simplemente impetuosos aletean terriblemente sobre mi
cabeza recuerdo algunos
y los pongo sobre el papel los cierro en
el poema con candados de acero olvido otros
sin pesar sin arrepentirme jamas cuando la
perfección es muy
densa y cuando es muy a la vista daña
hace perder la cabeza ennegrece sin
vuelta el blanco más blanco degrada hasta la
burla el negro
más puro
el más salvaje el más hondo
muy a menudo como manzanas rojas del manzano de la soledad
que es como dicen sus raíces
sus hojas y sus flores primo hermano
con el único manzano de paraíso
cuando duermo me cubro con una extraña colcha de bronquios de peces amigos
refinados habladores de lengua rumana en algunas horas del día
y de la noche
no me importan mis vecinos de la fría superficie del agua cambian demasiado rápido
su color de mejilla y la respiración
demasiado rápido y demasiado fuerte muy inclementes les tiran piedras a los ángeles e incluso a los
perros
*
la locura no me olvidó no podría no podría encontrar
una campana mejor
que mi mente que mi cabeza con pelo cortado en
exterior
y recientemente rapado por dentro de la diaria
de la eterna imbecilidad
triunfadora
de la nación
*
ejerzo con éxito el caminar en los dedos pronto seré campeón
mundial
del estéril mover de talones en viento
mi mudez es mi orgullo más caro en una tierra donde nacen minuto
por minuto críos que tienen el espacio
vació por completo sobre los hombros
*
y ahora estemos quietos pongamos la mesa y echemos nuestro
cuerpo en los cuencos de lodo
mordiéndolo como al
pan tragándolo sin miedo rápido y felices
nuestra carne mordiéndola y tragándola regresará en
nosotros
regresará en los finos los
viejos los probados huesos
y ahora estemos quietos pongamos también los ojos de las órbitas en la mesa en las vasijas de
porcelana
mordiéndolos como al pan tragando nuestros ojos sin temor
mordiéndolos y tragándolos volverán en nosotros
regresarán
en las débiles
viejas probadas órbitas
y ahora estemos quietos coloquemos la cama directamente en el
ataúd y que el ataúd tenga grifos
para el agua y
también que tenga en sus paredes el armario de madera con ropa y zapatos
nuevos muy nuevos
que el baño postrero se haga directamente entre las cuatro
tablas el vestir
de traje también la calzadura de
los zapatos negros también
pues más aún a su vez que
se coloque el mismo ataúd directamente en la tumba
en el hoyo
eterno de uno por dos y otra vez de dos en hondura de
tal modo que
cuando
tendré que dormir que duerma justo en mi lugar y que perezca
de la faz de la tierra sin que nadie lo sepa
y ahora estemos quietos borremos disimulando que
nada sabemos este poema
y este libro
de un cabo a otro
2 de enero 2005, a las 11, 46 – 17, 11
pentru
moartea mea s-au făcut şi nu pentru
moartea faraonului piramidele
pentru moartea mea s-au făcut şi nu pentru moartea faraonului piramidele
şi nisipul în valuri şi
furtunile din deşerturile egiptului pentru moartea mea
au fost făcute şi nu pentru
moartea faraonului
şi biblioteca din alexandria din vina mea a
fost arsă şi nu din vina soldaţilor romani
neştiutori de
blîndeţe şi îngăduinţă dar desăvîrşiţi
ştiutori de sabie
şi muşcătura neiertătoare de viperă nu
cleopatrei ci mie mi-era destinată dar mama
mea a uitat ca de atîtea ori în decursul mileniilor să mă nască la termen
şi probabil că de asta m-a născut băiat şi nu fată ca să nu aflu niciodată
gustul de sulf al otrăvii
pentru memoria mea de altminteri nu este o taină chiar eu singur
mi-am
construit piramidele
eu şi numai eu am cărat piatră cu piatră şi am aşezat piatră peste piatră
pînă la ultima cea de deasupra
de tot cea din vîrful vîrfului de
lîngă cer
mîncam o singură dată pe zi nu un vulture cum
poate s-ar fi cuvenit ci vreuna
din pietre o tocam mărunt între
dinţi şi-o înghiţeam înfometat
pînă la ultima picătură de praf
pentru că apa nilului era în
genere foarte puţină nu beam apa nilului ci-mi beam
sudoarea care în valuri curgea de pe omoplaţi de pe ceafă şi coaste iar
dacă
se-ntîmpla ca setea să fie peste măsură de mare deseori îmi beam sîngele
dar nu tot mai
lăsam o parte din el pentru sămînţă
pentru reînviere şi înmulţire
numai că faraonul a fost mai parşiv a fost
mai viclean a făcut ce-a făcut
şi a murit înaintea mea
puteam oare eu
poet şi soldat cu frica zeului în oase
să-l las să-l sfîrtece hienele
să-l las să fie înmormîntat doar în mormînt de nisip să vină orice hoţ
de morminte să-l dezgolească noaptea pe furiş şi să-i fure coroana sabia
suliţa şi diamantele împreună
cu care conform cutumelor
urma să fie înmormîntat
tocmai terminasem de înălţat prima piramidă tocmai îmi
terminasem de cioplit
patul de piatră în adîncul ei tocmai
alungasem orice urmă de umezeală
alegînd-o şi despărţind-o de
umbra cea clară tocmai aşezasem
în miezul tainic al piramidei răcoarea cea vie şi veşnică tocmai
aruncasem pentru totdeauna orice urmă de mucegai în zăpuşeala de-afară
cînd au sunat trîmbiţele cînd au
răsunat tobele cînd s-a răspîndit
vestea
că faraonul cel socotit nemuritor tocmai
murise
abia atunci am înţeles de ce mama mea nu mă
născuse pe mine faraonul egiptului
abia atunci am înţeles de ce mama mea mă
născuse în cel mai bun timp astfel încît
să nu mor nici mai înainte decît se cuvine dar nici foarte foarte tîrziu
cînd moartea devine cumplită lipsă de sens inutilă înşelăciune a zeului
care ştie tot
şi-atunci am chemat poporul egiptului şi
i-am spus puneţi-l pe faraonul mort
în mormîntul meu
e cel mai
bun mormînt imaginat
de o minte de om vreodată
înţelepţii egiptului au vizitat vizuina
desăvîrşită au probat tăria pietrei din pereţii
piramidei da au zis
aici totul este fără de moarte şi l-au pus pe faraon
în locul meu
în mormîntul pe care singur mi-l
construisem
am luat fireşte după aceea
totul de la capăt am ales un alt
loc în pustiu am cărat
alte pietre şi alte pietre şi le-am aşezat una peste alta pînă sus lîngă
cer
nu ştiu cîţi ani au trecut culmea era că munca în piatră şi în nisip mă
ţinuse tînăr
puternic
am terminat noul locaş am dus
la bun sfîrşit piramida măreaţă puteam de-acum
muri fără grijă dar
chiar de acolo din adîncul
pămîntului din adîncul
egiptului am auzit sunînd trîmbiţele am auzit răsunînd tobele
faraonul egiptului iarăşi mă păcălise iarăşi
fusese mai viclean decît mine
se grăbise să moară temîndu-se
nu care cumva să mor eu înaintea lui
să nu fiu eu îngropat în
piramida cea nouă cu mult mai
frumoasă
cu mult mai răcoroasă decît
cea dinainte
*
sînt singur cu foile vechi şi străvechi de
papirus răsfirate peste tot pe
masă pe pat
pe podea pe canapele
scriu pe ele poeme nu cu vreo unealtă de
scris ci cu genunchii cu
degetul arătător
de la ambele braţe cu sexul răzbunător sau cu vîrful limbii
papirusul e de calitate este flexibil nu se rupe sub litere cum pînă la urmă
pămîntul
de fiecare zi acoperit de
pămîntul din zilele scurse se rupe rupînd
la rîndul lui rădăcina
casei rupînd
capacul mormîntului
fie că e de lemn
sau de fier de ceară sau din
diamante
albe sau negre
scriu poemele pe care după minime
corecturi după minime ştersături şi adaosuri
le voi transcrie în întregime pe dinăuntrul meu pe dinăuntrul maţelor mele
pe dinăuntrul venelor mele pe dinăuntrul tuturor celulelor mele
poeme pe care le va citi poate vreodată doar
vreun muribund binevoitor poeme
pe care le vor descifra doar
viermii de pămînt mereu zglobii şi
veseli
de nu vor fi prea
ocupaţi sclifosiţii de ei cum de
obicei sînt
tocmai în momentele cruciale ale umanităţii
*
eu sînt aici în marea văgăună nevăzută de sub
planturoasa apă curgătoare dîmboviţa
cu fascinaţia drept pernă drept incomod căpătîi dorm şi visez vieţile vieţii mele
în cetatea
de trecători şi de trecătoare
cu fustele de sînge ridicate pînă la umeri
trec pe ape lipitorile cele mai subtile
cele mai harnice
broaştele toate au sărit indecente pe maluri
în pielea lor verde pe după urechi
le ies la iveală cîntecele
răguşite prin nişte umflături mici şi roşii
ca
nişte sexe de fetiţe negrese
din marea vizuină subterană oraşul se aude
scîrţîind ca aripile unui uriaş bondar
în putrefacţie avansată
prin ocheanul magic se vede foarte clar cum
veselele schelete de negustori
de tot rangul îşi împart
nepăsătoare între ele bacşişuri de diferite
forme şi culori
eu nu fac nimic toată ziua stau
liniştit privesc paşnic cum deasupra capului meu
bat teribil din aripi versuri pur
şi simplu năprasnice pe unele le ţin
minte
şi le aşez pe hîrtie le închid cu lacăte de oţel în poem pe altele le uit
fără să-mi pară rău fără să
regret vreodată perfecţiunea cînd e
prea
densă şi cînd e prea la vedere strică ia minţile înnegreşte fără
întoarcere albul cel mai alb degradează pînă la batjocură negrul
cel mai pur cel mai
sălbatic cel mai adînc
mănînc deseori mere roşii din mărul
singurătăţii care-i aşa spun rădăcinile
frunzele şi florile lui văr
primar cu mărul unic din rai
mă învelesc cînd dorm cu o plapumă ciudată din
bronhii de peşti prieteni
rafinaţi vorbitori de
limba română în unele ore ale zilei şi ale nopţii
de vecinii mei de la suprafaţa rece a apei
nu-mi prea pasă prea repede îşi schimbă
culoarea obrazului şi a respiraţiei
prea repede şi prea tare prea nemiloşi dau cu pietre în îngeri şi chiar şi în cîini
*
nu m-a uitat nebunia nu avea cum
nu avea unde să găsească un
clopot mai bun
decît mintea mea decît capul meu
proaspăt tuns de păr pe dinafară
şi proaspăt ras pe
dinăuntru de zilnica de veşnica imbecilitate
triumfătoare a naţiei
*
exersez cu succes mersul în degete voi deveni curînd campion mondial
al datului steril din călcîie în vînt
muţenia mea e mîndria mea cea mai de preţ pe
un tărîm unde se nasc din minut
în minut odrasle care au spaţiul de deasupra
umerilor complet gol
*
şi acum să fim cuminţi să punem masa şi în străchinile de lut să ne
aruncăm trupul
să muşcăm din el ca din
pîine să-l înghiţim fără frică repede şi fericiţi
carnea noastră din ea muşcînd şi pe ea înghiţind-o se va întoarce în noi
va reveni pe firavele bătrînele încercatele oase
şi-acum să fim cuminţi să punem pe masă în ceştile de porţelan chiar
ochii
din orbite să muşcăm din ei ca din pîine să-i înghiţim fără teamă
ochii noştri
din ei muşcînd şi pe ei înghiţindu-i se vor întoarce în noi vor reveni
în plăpîndele bătrînele încercatele orbite
şi acum să fim cuminţi să aşezăm patul direct în sicriu şi sicriul să aibă robineţi
pentru apă şi de asemenea să aibă în pereţii lui dulapul de lemn
cu haine şi pantofi noi noi
baia ultimă să fie făcută direct între cele
patru scînduri aşijderi
îmbrăcarea
costumului
aşijderi încălţarea pantofilor negri
ba mai
mult chiar sicriul însuşi la rîndul lui
să fie aşezat direct în mormînt
în groapa veşnic de unu pe doi şi iarăşi pe doi adîncime astfel că
atunci cînd va fi să adorm să
adorm direct la locul meu şi să pier
de pe faţa pămîntului fără să afle nimeni de veste
şi-acum să fim cuminţi să ştergem
prefăcîndu-ne că nu ştim nimic poemul
acesta
şi cartea aceasta de la un capăt
la altul
2 ianuarie 2005, orele 11,46 – 17,11
Comentarios
Publicar un comentario