"André Cruchaga, entre mundos y submundos"-”André Cruchaga, între lumi și suburbii”de Elisabeta Boțan
ANDRÉ CRUCHAGA, ENTRE MUNDOS Y SUBMUNDOS
por Elisabeta Boțan
Libro POST SCRIPTUM
ISBN 978-99961-0-457-2
Imprenta y Offset Ricaldone
André Cruchaga
es uno de los poetas que viven con la claridad de la conciencia y respeto
al universo. Eso se refleja de sobra en sus poemas, sus versos son manantiales
de sabiduría que fluyen por paisajes de una belleza embriagadora.
Posee el arte
de transformar la desolación en belleza y los lamentos en una obra sinfónica.
Hace malabarismo con cualquier conjunto de palabras, jugando con asombrosas
metáforas hasta crear cuadros con imágenes muy expresivas y a veces
sobrepuestas en una multitud de planos. Crea en el mismo poema una
infraestructura de mundos y submundos, entre luces y sombras, entre espejismos
y sueños.
André Cruchaga
se sitúa en la primera línea de los más destacados escritores de la
contemporaneidad que buscan el universo de un paraíso perdido. Pero él no se
retira del mundo, se inventa su propio abecedario secreto y crea un lenguaje
inconfundible, como una ceremonia sacra, con imágenes fantasmagóricas, códigos
y símbolos.
Vive en la
poesía y para la poesía. La poesía es su destino. Y aún así, a veces, la misma
poesía es la que “endurece el alma”, ya que, según el mismo poeta expresa: “la
poesía no sólo está hecha de alas, su ebriedad, a menudo nos hace tocar fondo”.
El ojo es la
búsqueda del sí, “grito mi nombre”, en un universo que está sumiso a lo efímero
que limita el ser en sus búsquedas. Es evidente el alejamiento del paraíso
perdido y la búsqueda febril de un camino de salida. El paraíso es
concretamente definido como la felicidad, como un último patíbulo de un mundo
perdido. El arrepentimiento y la compasión por la contemporaneidad atávica,
ansiosa, le está causando sufrimiento al poeta.
El tiempo cobra
dimensiones específicas, es parte de lo real, es la propia historia en su
fluidez intolerable con el individuo y la persona lúcida necesita preguntar y
razonar sobre la existencia, ya que el ser humano parece estar programado para
destruirse.
Las preguntas
materializadas o no, quedan en el pensamiento que el lector intuye como un hilo
de esperanza. Y el dolor frente a este mundo es percibido de una manera
metafísica.
Aunque nunca
nombra a Dios en sus poemas, su camino es espiritual. El aliento de Dios podría
entreverse y sentir en muchos otros elementos como “la catedral de la aurora”,
“destellos”, “la urna del aliento”, el incienso, la luz del candil, el
encuentro con lo inefable de la escritura, que podría ser la musa, el don de
escribir, etc.
Las palabras,
no son sólo un instrumento de búsqueda, ellas cobran cuerpo e identidad,
adquieren atributos humanos, laten en el ritmo del corazón, pueden ser infieles
y tiránicas. Tienen el poder de lesionar o incluso de derrumbar muros. Las
palabras ya no son el liante de la comunicación sino un obstáculo para ella.
Eso me hace
pensar en lo que decía Antoine de Saint-Exupéry: “la voz es la fuente de la
discordia “ya que la palabra del poeta aunque se alza con claridad no le ofrece
a su yo la posibilidad de llevar un dialogo con el mundo que le rodea.
La libertad
interior es una fuga tras una larga iniciación “me he gastado los zapatos en el
asfalto”; y “aquel vuelo a cortas distancias en medio de la barbarie”,
señala que el drama está afuera y el poeta tiene pocos y efímeros momentos para
salir de lo cotidiano, de la realidad, para vivir su felicidad en absoluta
soledad.
La poesía es
una lucha contra el mundo, es el esfuerzo de recuperar un paraíso que se
derrumba donde su yo solamente se puede salvar a través de una búsqueda
interior, la puerta es el ojo que vuelve la mirada hacía sí mismo.
El universo
exterior es un acantilado, inhóspito, donde el alma no puede descansar, el
desvelo, en un rincón del inconsciente colectivo auto-destructivo, vulnerable
frente a la “barbaría “contemporánea.
Los paréntesis
son metáforas donde el explica e intenta justificarse frente a sí mismo y no
para un posible lector, porque los grandes escritores escriben para ellos
mismos. Es el placer de escribir, es una manera de salvación, es un
exorcismo "ningún desgarramiento fue mayor a mi propia escritura, —lo
sé ahora (justo ahora) cuando desciendo a la barca de los muertos". Y
la escritura es una “metamorfosis”.
En este viaje
que nos ofrece el libro Post-Scriptum a través de la lectura se puede disfrutar
ese gozoso misterio, entre inquietantes preguntas y descubrimientos, donde
transcurren tiempos y se descifran sueños.
Cualquier
lector, por muy exigente que sea, se encuentra fascinado desde el primer
instante, de viajar a través de “los trenes escondidos de la infancia” para
llegar “recorriendo las calles de la memoria “hasta un camino que tiene como
testigos, sus propios zapatos, y de rebuscar en el baúl de la infancia.
La poesía de
André Cruchaga se guía por la luz y nos señala más allá de la lectura el camino
hacía “la catedral de la aurora”.
3. V. 2014, Madrid, España
(Articol publicat în suplimentul cutural TRES MIL, al ziarului
Diario Co Latino,
Nr 5598, anul CXXII, 7 iulie, 2014 din Salvador)
Diario Co Latino,
Nr 5598, anul CXXII, 7 iulie, 2014 din Salvador)
(Articol publicat în revista cultural mensual rumana VATRA VECHE, Serie nouă, Anul VII, nr. 1 (73), ianuarie 2015)Articol publicat în:Laberinto del Torogoz-Tierra de Cuscatlán [Poemas, Ensayos, Teatro,Crítica literaria, Reseñas...] |
Diván del Escriba
ANDRÉ CRUCHAGA, LUMI ȘI SUBURBII
André Cruchaga e unul dintre
poeții care trăiesc cu claritatea conștiinței
și respect pentru univers. Acest fapt se reflectă într-un mod special în
poemele sale, versurile scrise de el sunt izvoare de înțelepciune care străbat
peisaje de o frumusețe amețitoare.
Poetul
posedă arta de a transforma dezolarea în frumusețe și lamentările într-o operă
sinfonică. Folosește cuvintele cu arta unui jonglator, construind cu o ușurință
uimitoare metafore din care crează tablouri cu multiple planuri, creând în
același poem o infrastructură de lumi și periferii, între lumini și umbre,
între vise și miraje.
André
Cruchaga se situează în prima linie a
celor mai însemnați scriitori contemporani care caută universul unui paradis
pierdut. Însă el nu se retrage din lume, ci își inventează propriul său
abecedar secret și crează un limbaj inconfundabil, precum o ceremonie sacră, cu
imagini fantasmagorice, coduri și simboluri.
Trăiește
în poezie și pentru poezie, aceasta fiind destinul său. Și, chiar și așa,
uneori, după cum el însuși mărturisește: ”poezia nu e făcută doar din aripi și
zbor, beția sa, deseori ne face să ajungem
la fund”.
Ochiul
e căutarea sinelui, ”îmi strig numele”, într-un univers supus efemerului care
limitează ființa în căutările sale. Îndepărtarea de paradisul pierdut este
evidentă și căutarea febrilă a unei căi de scăpare. Paradisul e definit în
concret ca fericire, ca ultimul eșafod al unei lumi pierdute. Regretul și
compasiunea contemporaneității atavice, preocupantă, îi provoacă poetului
suferință.
Timpul
capătă dimensiuni specifice, e parte din real, e propria istorie în trecerea implacabilă
a individului, iar persoana lucidă simte nevoia de a-și pune întrebări și de a
raționa asupra existenței, dat fiind faptul că ființa umană pare a fi
programată în a se distruge.
Întrebările materializate sau nu, rămân în idea că cititorul
va intui că există un fir de speranță și durerea cauzată de această lume e
percepută într-o formă metafizică. Chiar dacă aproape niciodată nu vorbește de
Dumnezeu, calea sa e una spirituală suflarea lui Dumnezeu se poate întrezări și
simți în multe alte elemente, cum ar fi ”catedrala aurorei”, ”străluciri”,
„urna sufletului”, tămâia, lumina candelei,
întâlnirea inefabilă cu scrierea, care ar putea fi chiar muza, harul de
a scrie, etc.
Cuvintele
nu sunt doar un instrument de căutare, ele capătă corp și identitate, primesc
atribute umane, pulsează în ritmul inimii, ajung să fie infidele sau tiranice.
Au puterea de a răni sau chiar de a dărâma ziduri. Cuvintele nu mai sunt un liant
de comunicare ci un obstacol pentru ea.
Asta
îmi amintește ceea ce a scris Antoine de Saint-Exupéry: ”vocea e izvorul discordiei” acum când cuvântul poetului
se înalță cu claritate nu îi oferă eului său posibilitatea de a purta un dialog
cu lumea care îl inconjoară.
Libertatea
interioară e o evadare după o lungă inițiere, ”mi-am ros pantofii în asfalt”;
și ”acel zbor la distanțe scurte în mijlocul barbariei”, indică faptul că drama
e în afară, iar poetul are puține și efemere momente pentru a ieși din
cotidian, din realitate, pentru a-și trăi fericirea în singurătate.
Poezia
e o luptă cu lumea, efortul de a recupera paradisul care se prăbușește unde eul
său se poate salva numai prin căutarea interioară, în poezia sa „ușa”
reprezintă ochiul care își întoarce privirea spre el însuși.
Universul
exterior e un țărm abrupt, lipsit de ospitalitate, unde sufletul nu-și găsește
odihna, veghea, într-un colț al inconștientului colectiv autodestructiv, vulnerabil
în fața ”barbariei”contemporane.
Parantezele
pe care le folosește sunt metafore unde
el explică sau încearcă să se justifice în fața sa, nu în fața unui posibil
lector, deoarece marii scriitori scriu pentru ei înșiși, e plăcerea de a scrie,
e un mod de salvare, un excorcism: ”nici o sfâșiere nu a fost mai mare decât
propria mea scriere, - o știu acum (exact acum) când cobor în luntrea
morților”. Iar scrierea e o ”metamorfoză”.
În
această călătorie prin intermediul lecturii pe care ne-o oferă cartea POST
SCRIPTUM se poate savura acest mister îmbucurător, printre întrebări
neliniștitoare și descoperiri, între scurgerea timpurilor și descifrarea
viselor.
Orice
lector, oricât de exigent ar fi, rămâne fascinat din prima clipă, de călătoria sa ”prin trenurile copilăriei”, ca să ajungă să ”străbată căile memoriei”
până la un drum care are ca martori, proprii săi pantofi, și de a răscoli prin
cufărul copilăriei.
Poezia
lui André Cruchaga e călăuzită de lumină și, dincolo de lectură, ea ne arată
calea spre ”catedrala cuvântului”.
Elisabeta Boțan, traducătoarea cărții
Comentarios
Publicar un comentario