"André Cruchaga, entre mundos y submundos"-”André Cruchaga, între lumi și suburbii”de Elisabeta Boțan












ANDRÉ CRUCHAGA, ENTRE MUNDOS Y SUBMUNDOS
por Elisabeta Boțan
Libro POST SCRIPTUM 
ISBN 978-99961-0-457-2
Imprenta y Offset Ricaldone




André Cruchaga  es uno de los poetas que viven con la claridad de la conciencia y respeto al universo. Eso se refleja de sobra en sus poemas, sus versos son manantiales de sabiduría que fluyen por paisajes de una belleza embriagadora.
Posee el arte de transformar la desolación en belleza y los lamentos en una obra sinfónica. Hace malabarismo con cualquier conjunto de palabras, jugando con asombrosas  metáforas hasta crear cuadros con imágenes muy expresivas y a veces sobrepuestas en una multitud de planos. Crea en el mismo poema una infraestructura de mundos y submundos, entre luces y sombras, entre espejismos y sueños.
André Cruchaga se sitúa en la primera línea de los más destacados escritores de la contemporaneidad que buscan el universo de un paraíso perdido. Pero él no se retira del mundo, se inventa su propio abecedario secreto y crea un lenguaje inconfundible, como una ceremonia sacra, con imágenes fantasmagóricas, códigos y símbolos.
Vive en la poesía y para la poesía. La poesía es su destino. Y aún así, a veces, la misma poesía es la que “endurece el alma”, ya que, según el mismo poeta expresa: “la poesía no sólo está hecha de alas, su ebriedad, a menudo nos hace tocar fondo”.
El ojo es la búsqueda del sí, “grito mi nombre”, en un universo que está sumiso a lo efímero que limita el ser en sus búsquedas. Es evidente el alejamiento del paraíso perdido y la búsqueda febril de un camino de salida. El paraíso es concretamente definido como la felicidad, como un último patíbulo de un mundo perdido. El arrepentimiento y la compasión por la contemporaneidad atávica, ansiosa, le está causando sufrimiento al poeta.
El tiempo cobra dimensiones específicas, es parte de lo real, es la propia historia en su fluidez intolerable con el individuo y la persona lúcida necesita preguntar y razonar sobre la existencia, ya que el ser humano parece estar programado para destruirse.
Las preguntas materializadas o no, quedan en el pensamiento que el lector intuye como un hilo de esperanza.  Y el dolor frente a este mundo es percibido de una manera metafísica.
Aunque nunca nombra a Dios en sus poemas, su camino es espiritual. El aliento de Dios podría entreverse y sentir en muchos otros elementos como “la catedral de la aurora”, “destellos”, “la urna del aliento”, el incienso, la luz del candil, el encuentro con lo inefable de la escritura, que podría ser la musa, el don de escribir,  etc.
Las palabras, no son sólo un instrumento de búsqueda, ellas cobran cuerpo e identidad, adquieren atributos humanos, laten en el ritmo del corazón, pueden ser infieles y tiránicas. Tienen el poder de lesionar o incluso de derrumbar muros. Las palabras ya no son el liante de la comunicación sino un obstáculo para ella.
Eso me hace pensar en lo que decía Antoine de Saint-Exupéry: “la voz es la fuente de la discordia “ya que la palabra del poeta aunque se alza con claridad no le ofrece a su yo la posibilidad de llevar un dialogo con el mundo que le rodea.
La libertad interior es una fuga tras una larga iniciación “me he gastado los zapatos en el asfalto”; y “aquel  vuelo a cortas distancias en medio de la barbarie”, señala que el drama está afuera y el poeta tiene pocos y efímeros momentos para salir de lo cotidiano, de la realidad, para vivir su felicidad en absoluta soledad.
La poesía es una lucha contra el mundo, es el esfuerzo de recuperar un paraíso que se derrumba donde su yo solamente se puede salvar a través de una búsqueda interior, la puerta es el ojo que vuelve la mirada hacía sí mismo.
El universo exterior es un acantilado, inhóspito, donde el alma no puede descansar, el desvelo, en un rincón del inconsciente colectivo auto-destructivo, vulnerable frente a la “barbaría “contemporánea.
Los paréntesis son metáforas donde el explica e intenta justificarse frente a sí mismo y no para un posible lector, porque los grandes escritores escriben para ellos mismos. Es el placer de escribir, es una manera de salvación, es un exorcismo "ningún desgarramiento fue mayor a mi propia escritura, —lo sé ahora (justo ahora) cuando desciendo a la barca de los muertos". Y la escritura es una “metamorfosis”.
En este viaje que nos ofrece el libro Post-Scriptum a través de la lectura se puede disfrutar ese gozoso misterio, entre inquietantes preguntas y descubrimientos, donde transcurren tiempos y se descifran sueños.
Cualquier lector, por muy exigente que sea, se encuentra fascinado desde el primer instante, de viajar a través de “los trenes escondidos de la infancia” para llegar “recorriendo las calles de la memoria “hasta un camino que tiene como testigos, sus propios zapatos,  y de rebuscar en el baúl de la infancia.
La poesía de André Cruchaga se guía por la luz y nos señala más allá de la lectura el camino hacía “la catedral de la aurora”.

Elisabeta Boțan, poeta rumana y traductora
3. V. 2014, Madrid, España






(Articol publicat în suplimentul cutural TRES MIL, al ziarului 
Diario Co Latino,
 Nr 5598, anul CXXII, 7 iulie, 2014 din Salvador)




(Articol publicat în revista cultural mensual rumana VATRA VECHE, Serie nouă, Anul VII, nr. 1 (73), ianuarie 2015)








Articol publicat în: 

Laberinto del Torogoz-Tierra de Cuscatlán [Poemas, Ensayos, Teatro,Crítica literaria, Reseñas...]




Diván del Escriba



ANDRÉ CRUCHAGA, LUMI ȘI SUBURBII







André Cruchaga e unul dintre poeții care trăiesc cu claritatea conștiinței și respect pentru univers. Acest fapt se reflectă într-un mod special în poemele sale, versurile scrise de el sunt izvoare de înțelepciune care străbat peisaje de o frumusețe amețitoare.
Poetul posedă arta de a transforma dezolarea în frumusețe și lamentările într-o operă sinfonică. Folosește cuvintele cu arta unui jonglator, construind cu o ușurință uimitoare metafore din care crează tablouri cu multiple planuri, creând în același poem o infrastructură de lumi și periferii, între lumini și umbre, între vise și miraje.
André Cruchaga  se situează în prima linie a celor mai însemnați scriitori contemporani care caută universul unui paradis pierdut. Însă el nu se retrage din lume, ci își inventează propriul său abecedar secret și crează un limbaj inconfundabil, precum o ceremonie sacră, cu imagini fantasmagorice, coduri și simboluri.
Trăiește în poezie și pentru poezie, aceasta fiind destinul său. Și, chiar și așa, uneori, după cum el însuși mărturisește: ”poezia nu e făcută doar din aripi și zbor, beția sa, deseori  ne face să ajungem la fund”.
Ochiul e căutarea sinelui, ”îmi strig numele”, într-un univers supus efemerului care limitează ființa în căutările sale. Îndepărtarea de paradisul pierdut este evidentă și căutarea febrilă a unei căi de scăpare. Paradisul e definit în concret ca fericire, ca ultimul eșafod al unei lumi pierdute. Regretul și compasiunea contemporaneității atavice, preocupantă, îi provoacă poetului suferință.
Timpul capătă dimensiuni specifice, e parte din real, e propria istorie în trecerea implacabilă a individului, iar persoana lucidă simte nevoia de a-și pune întrebări și de a raționa asupra existenței, dat fiind faptul că ființa umană pare a fi programată în a se distruge.
Întrebările  materializate sau nu, rămân în idea că cititorul va intui că există un fir de speranță și durerea cauzată de această lume e percepută într-o formă metafizică. Chiar dacă aproape niciodată nu vorbește de Dumnezeu, calea sa e una spirituală suflarea lui Dumnezeu se poate întrezări și simți în multe alte elemente, cum ar fi ”catedrala aurorei”, ”străluciri”, „urna sufletului”, tămâia, lumina candelei,  întâlnirea inefabilă cu scrierea, care ar putea fi chiar muza, harul de a scrie, etc.
Cuvintele nu sunt doar un instrument de căutare, ele capătă corp și identitate, primesc atribute umane, pulsează în ritmul inimii, ajung să fie infidele sau tiranice. Au puterea de a răni sau chiar de a dărâma ziduri. Cuvintele nu mai sunt un liant de comunicare ci un obstacol pentru ea.
Asta îmi amintește ceea ce a scris Antoine de Saint-Exupéry: ”vocea e izvorul discordiei” acum când cuvântul poetului se înalță cu claritate nu îi oferă eului său posibilitatea de a purta un dialog cu lumea care îl inconjoară.
Libertatea interioară e o evadare după o lungă inițiere, ”mi-am ros pantofii în asfalt”; și ”acel zbor la distanțe scurte în mijlocul barbariei”, indică faptul că drama e în afară, iar poetul are puține și efemere momente pentru a ieși din cotidian, din realitate, pentru a-și trăi fericirea în singurătate.
Poezia e o luptă cu lumea, efortul de a recupera paradisul care se prăbușește unde eul său se poate salva numai prin căutarea interioară, în poezia sa „ușa” reprezintă ochiul care își întoarce privirea spre el însuși.
Universul exterior e un țărm abrupt, lipsit de ospitalitate, unde sufletul nu-și găsește odihna, veghea, într-un colț al inconștientului colectiv autodestructiv, vulnerabil în fața ”barbariei”contemporane.
Parantezele pe care le folosește  sunt metafore unde el explică sau încearcă să se justifice în fața sa, nu în fața unui posibil lector, deoarece marii scriitori scriu pentru ei înșiși, e plăcerea de a scrie, e un mod de salvare, un excorcism: ”nici o sfâșiere nu a fost mai mare decât propria mea scriere, - o știu acum (exact acum) când cobor în luntrea morților”. Iar scrierea e o ”metamorfoză”.
În această călătorie prin intermediul lecturii pe care ne-o oferă cartea POST SCRIPTUM se poate savura acest mister îmbucurător, printre întrebări neliniștitoare și descoperiri, între scurgerea timpurilor și descifrarea viselor.
Orice lector, oricât de exigent ar fi, rămâne fascinat din prima clipă,  de călătoria sa  ”prin trenurile copilăriei”,  ca să ajungă să ”străbată căile memoriei” până la un drum care are ca martori, proprii săi pantofi, și de a răscoli prin cufărul copilăriei.
Poezia lui André Cruchaga e călăuzită de lumină și, dincolo de lectură, ea ne arată calea spre ”catedrala cuvântului”. 
Elisabeta Boțan, traducătoarea cărții


Comentarios