”Nebunie” - ”Locura” de Angélica Santa Olaya. Traducere/ Traducción © Elisabeta Boțan.

NEBUNIE

Nimic nu oprește colțul turbat al asasinului.
Nici o rugăciune, nici un braț, nici un urlet nu oprește pasul morții.
Nici o mamă suplicând clemență pentru cel pe care îl iubește.
Nici un paște, nici un an nou, nici îndepărtata înviere.
Cel care ucide nu are ochi să vadă mărimea strigătelor
nici urechi care să măsoare uriașa gură unde sălășluiește teama.
În zidurile foamei se topește pleoapa care protejează orbirea
și în conștiința muților reverberează culoarea coasei.
Oroarea, cu nume nou dar cu același chip,
se odihnește pe lacrimile care nu gândeau vreodată a fi vărsate.
Între cel care moare singur și cei 43 care au murit împreună,
există o mie zece și o sută de mii de morți
bărbați și femei a căror absență e denumită
cu multe litere birocratice fără nici un ajutor:
feminicid, daună colaterală sau dispărut
ei, toți, cer ajutor din sărăcia desculță.

Ascultă!  

Vocile lor răgușite fără speranță
cad ca o cascadă nebună peste zile.
Dar ea, nebunia, numără doar puști, gloanțe și monede
inuman mai mici decât o singură inimă.
Contactar con la traductora  Elisabeta Boțan

Angélica Santa Olaya

LOCURA

Nada detiene el colmillo turbio del asesino.
Ningún rezo, ningún brazo ni aullido negando el paso de la muerte.
Ninguna madre suplicando clemencia para el que ama.
Ninguna pascua, nuevo año ni lejana resurrección.
El que mata no tiene ojos para mirar el tamaño de los gritos
ni oídos que midan la bocaza donde habita el miedo.
En los muros del hambre se derrite el párpado que cuida la ceguera
y en la conciencia de los mudos reverbera el color de la guadaña.
El horror, con la misma cara y nuevo nombre,
descansa sobre las lágrimas que nunca se pensaron derramadas.
Entre aquel que muere solo y los 43 que murieron acompañados,

hay mil y diez y cien mil muertos

hombres y mujeres cuya ausencia es nombrada

con muchas burocráticas letras y ningún auxilio:

feminicidio, daño colateral o desaparecido

todos ellos desde la descalza inopia nos piden auxilio.

¡Escucha!

Sus voces roncas vacías de esperanza
caen sobre los días como una enloquecida cascada.
Pero ella, la locura, sólo cuenta rifles, balas y monedas
despiadadamente más pequeñas  que un sólo corazón