POEM(A) 1 de Alexandru Uiuiu traducido al español por Elisabeta Boțan
I
Venimos de las honduras
del norte
Nos
vestimos de blanco y con nuestros sueños
Salta la trucha en la orilla
-Soy Silesius
y vengo del País de la Sombra
Soy el Dios
del bosque y doy caza a todos aquellos que no se inclinan ante mí
Sus cuerpos
quemados son ofrendas perfumadas
Para árboles
y flores
Venimos
a traer el tronco de la vid
Que
ha echado raíces en la herida del hombre
Para
rodearlo tal corona y llenarle la copa
Con
su propia sangre.
-Soy el Dios del bosque- dijo
Silenius, tensando su arco,
Dueño de las tierras montañosas de Sombra de la Cruz
Habitante de las altas bóvedas de ramas
de abetos
¡Déjanos
vivir!
- Desde ahora viviréis eternamente,
Dijo Dios soltando la flecha
Que de repente los penetró a todos tres
Cruzando
sus corazones
-¡Viviréis
en árboles y flores, y a su tiempo
También
en las frutas! dijo triste, para sí.
Ámame tal como solo tú sabes
Suelta
las ganas
De carne humana
Devórame
Y hazme pasar por raíces y savias…
Lo dices de forma teatral, irónicamente,
dejando tu cabeza atrás
Acercando tus tiernos labios,
entreabiertos-
Yo no hago más que soltar tu cintura
Y te caes en la suave
hierba, allá donde una hormiga roja
Muerde con violencia tu cuello
¡Qué cuentos te sabes tú!
Te levantas descontenta
Llevas un rictus en la
cara, frotando el lugar de la picadura-
¡¿Esos son cuentos, ejem?!
No.
Contactar con la traductora Elisabeta Boțan
I
Venim
din străfundurile nordului
Ne înveşmîntăm în alb şi în
visele noastre
Păstrăvul sare pe mal
- Sînt
Silesius şi vin din Ţara Umbrei
Sînt Zeul
pădurii şi-i vînez pe toţi cei ce nu mi se supun
Trupurile
lor arse sînt ofrande bine mirositoare
Pentru
arbori şi flori
Venim ca să aducem
butucul viţei de vie
Care a prins
rădăcini în rana omului
Pentru a-l înconjura
ca o cunună şi a-i umple cupa
Cu propriu-i sînge.
-
Sînt Zeul pădurii - zise Silesius, încordînd arcul
Stăpîn
peste ţinuturile muntoase din Umbra Crucii
Locuitor
al bolţilor înalte de cetină
Lasă-ne să trăim!
-De acum veţi trăi veşnic,
Zise Zeul dînd
drumul săgeţii
Care-i pătrunse
dintr-o dată pe toţi trei
Traversîndu-le
inimile
-Veţi
trăi în arbori şi flori, iar la vreme
Şi-n
fructe! spuse Zeul, trist, pentru sine.
Iubeşte-mă cum ştii numai tu
Dă
drumul poftei
De
carne omenească,
Devoră-mă
Trece-mă
în rădăcini, în seve…
Spui teatral,
ironic, dîndu-ţi capul pe spate
Aducînd aproape
buzele-ţi fragede, întredeschise -
Eu nu fac mai mult
decît să te las de mijloc
Şi tu cazi în iarba
moale, acolo unde o furnică roşie
Te muşcă violent de
gît
Ce
poveşti mai ştii şi tu…!
Te ridici
nemulţumită
Cu o grimasă pe
faţă, frecînd locul înţepăturii -
Astea-s
poveşti?! Hm?!
Nu.
Comentarios
Publicar un comentario